ori (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORI conj.,
adv. I. Conj. (Cu funcție disjunctivă, adesea cu nuanță copulativă)
1. Sau. ♦ (în propoziții interogative)
Te duci ori ba? 2. (După o regentă, uneori în corelație cu „fie că”, „sau”, introduce sau leagă două propoziții subordonate opuse)
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. II. Adv. (
Pop.; introduce o propoziție interogativă) Oare. [
Var.:
or conj.,
adv.] –
Et. nec.orĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)orĭ conj. (lat.
*voles, cl.
vis, vreĭ;
*voles quid, orĭ-ce. V.
oare și
vreĭ. Cp. cu
acar 3 și vsl.
vare što, orĭ-ce). Saŭ:
mercuru orĭ idrargiru [!], caliu orĭ potasiu, stibiu orĭ antimoniu. Disjunctiv:
orĭ pe aci, orĭ pe acolo, tot așa de departe e (V.
aŭ). Cu înț. indefinit, în compozițiunea unor pron. și adv.:
orĭ-care, orĭ-cînd, orĭ-ce, orĭ-cum, orĭ-unde. – Fals
or, cum scriŭ uniĭ, dar nu zice nimenĭ!
ori (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ori1 (sau)
conjcț.ori (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ori2 (oare) (
înv.,
pop.)
adv.ori (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ori conj.
1. sau:
ori aici, ori acolo; 2. (în compunere cu adverbe sau pronume) exprimă un sens cu totul general și nedeterminat:
oricând, oricare, orice, oriunde. V.
oare.