ordonator (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORDONATÓR, -OÁRE, ordonatori, -oare, s. m. și
f. Conducător al unei instituții bugetare, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de venituri și de cheltuieli al instituției. – Din
fr. ordonnateur.ordonator (Dicționar de neologisme, 1986)ORDONATÓR, -OÁRE s.m. și f. Cel care are dreptul să dispună de fondurile bugetare aprobate prin planurile de cheltuieli ale unei instituții. [< fr.
ordonnateur].
ordonator (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORDONATÓR, -OÁRE I.
adj. care pune în ordine, organizează; care dă o imagine sistematică, sintetică. II. s. m. f. ~ de credite = cel care are dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate prin bugetul de venituri și cheltuieli al unui stat, al unei instituții. (< fr.
ordonnateur)
ordonator (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ORDONATÓR, -OÁRE (‹
fr.)
s. m. și
f. ~ de credite = persoană împuternicită prin lege sau prin delegare să dispună, să aprobe și să răspundă, potrivit legii, de utilizarea creditelor bugetare, de realizarea veniturilor, de folosirea eficientă a sumelor de bani primite de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat sau de da bugetul fondurilor speciale, de integritatea bunurilor încredințate unității pe care o conduce, de organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuției bugetare.
O. de c. poate fi:
principal (conducătorul unei autorități publice, ministrul, conducătorul celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale) și
secundar ori
terțiar (conducătorul instituției publice cu personalitate juridică din subordinea
o. principal de credite, după caz).
ordonator (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ordonatór s. m.,
pl. ordonatóriordonator (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ordonator m.cel ce ordonă sau dispune.