orbeț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj.,
subst. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc;
p. ext. cerșetor (orb
2). ◊
Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc.
2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (
Spalax microphtalmus). [
Var.:
orbéte s. m.] –
Orb +
suf. -eț.orbeț (Dicționar de argou al limbii române, 2007)orbeț, -eață, orbeți -te adj. (intl., peior.) prost, ageamiu; fraier.
orbeț (Dicționaru limbii românești, 1939)orbéț și
orbéte m. (d.
orb, de unde s´a făcut
orbete, din al căruĭ plural s´a făcut
orbeț).
Vest. Om orb, maĭ ales cerșitor [!].
Orbete, cîrtiță.
A se bate ca orbețiĭ, ca orbiĭ, lovind orĭ-unde. Și adj. fem.
eață: cîrtițele orbețe.orbeț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orbéț adj. m.,
s. m.,
pl. orbéți; adj. f.,
s. f. orbeáță, pl. orbéțeorbeț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)orbeț a. și m. cam orb. ║ m. Mold.
Zool. cârtiță.