orbalț - explicat in DEX

orbalț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ORBÁLȚ, (1) orbalțuri, s. n., (2) orbalți, s. m. (Înv. și pop.) 1. S. n. Erizipel, brâncă. 2. S. m. Numele a două plante erbacee întrebuințate în medicina populară: a) plantă veninoasă, cu tulpina subțire, cu frunze mari și flori mici, albe-gălbui (Actaea spicata); b) silnică. – Din magh. orbánc.

orbalț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
orbálț (orbálțuri), s. n. – 1. Erizipel. – 2. Boz (Actaea spicata). – Var. (Banat) orbanț. Mag. orbáncz (Cihac, II, 519; Gáldi, Dict., 148). – În Trans. și Bucov. – Der. orbalțit, adj. (umflat de erizipel).

orbalț (Dicționaru limbii românești, 1939)
orbálț și orbánț n., pl. urĭ (ung. orbanc, a. î. [d. numele propriŭ Orbán, Urban], de unde și bg. orbáles). Brîncă, erizipel. O plantă ranunculacee de la munte (actáea spicáta), numită maĭ des ĭarbă de orbalț.

orbalț (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
orbálț, -uri, s.n. – 1. Erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. Era folosită în trecut ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza 1968: 11). – Din magh. orbánc.

orbalț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
orbálț¹ (plantă) s. m., pl. orbálți

orbalț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
orbálț² (erizipel) (înv., pop.) s. n., pl. orbálțuri

orbalț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
orbalț (orbanț) n. Mold. și Tr. 1. brăncă: descântec de orbalț; 2. plantă veninoasă cu florile alb-gălbui, crește prin pădurile umbroase dela munte (Actaea spicata). [Ung. ORBÁNCZ].