orbalț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORBÁLȚ, (
1)
orbalțuri, s. n., (
2)
orbalți, s. m. (
Înv. și
pop.)
1. S. n. Erizipel, brâncă.
2. S. m. Numele a două plante erbacee întrebuințate în medicina populară:
a) plantă veninoasă, cu tulpina subțire, cu frunze mari și flori mici, albe-gălbui (
Actaea spicata);
b) silnică. – Din
magh. orbánc.orbalț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)orbálț (orbálțuri), s. n. –
1. Erizipel. –
2. Boz (Actaea spicata). –
Var. (Banat)
orbanț. Mag. orbáncz (Cihac, II, 519; Gáldi,
Dict., 148). – În
Trans. și
Bucov. –
Der. orbalțit, adj. (umflat de erizipel).
orbalț (Dicționaru limbii românești, 1939)orbálț și
orbánț n., pl.
urĭ (ung.
orbanc, a. î. [d. numele propriŭ
Orbán, Urban], de unde și bg.
orbáles). Brîncă, erizipel. O plantă ranunculacee de la munte
(actáea spicáta), numită maĭ des
ĭarbă de orbalț.orbalț (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)orbálț, -uri, s.n. –
1. Erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea 1924: 389).
2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. Era folosită în trecut ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza 1968: 11). – Din magh. orbánc.
orbalț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orbálț1 (plantă)
s. m.,
pl. orbálțiorbalț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)orbálț2 (erizipel) (
înv.,
pop.)
s. n.,
pl. orbálțuriorbalț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)orbalț (orbanț) n. Mold. și Tr.
1. brăncă:
descântec de orbalț; 2. plantă veninoasă cu florile alb-gălbui, crește prin pădurile umbroase dela munte
(Actaea spicata). [Ung. ORBÁNCZ].