operetă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPERÉTĂ, operete, s. f. Compoziție muzical-dramatică ușoară, scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe un libret cu conținut agreabil, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din
germ. Operette, it. operetta, fr. opérette.operetă (Dicționar de neologisme, 1986)OPERÉTĂ s.f. Lucrare muzicală scrisă pe textul unui libret dramatic, cântată de soliști, cor și orchestră, în care replicile cântate alternează cu dialoguri vorbite. [Cf. germ.
Operette, it.
operetta, fr.
opérette].
operetă (Marele dicționar de neologisme, 2000)OPERÉTĂ s. f. reprezentație teatrală cu acompaniament de orchestră, în care replicile cântate alternează cu dialoguri vorbite. ◊ teatru consacrat acestui gen de reprezentații. (< germ.
Operette, it.
operetta, fr.
opérette)
operetă (Dicționaru limbii românești, 1939)*operétă f., pl.
e (fr.
opérette, it.
operetta, dim. d.
ópera, operă). Mică operă comică: „Bărbieru din Sevilla”
e o operetă.operetă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)OPERÉTĂ (‹
it.,
germ.,
fr.)
s. f. 1. Compoziție muzical-dramatică pentru soliști, cor și orchestră, cu conținut în general agreabil, caracterizată prin farmec, grație elegantă și populară, cu sfârșit fericit, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. A apărut la Paris, în prima jumătate a
sec. 19. La începutul
sec. 20 s-a evidențiat
o. vieneză. Printre cei mai importanți autori de
o. sunt: J. Offenbach, J. Strauss, Ch. Lecocq,
F. Lehar, I. Kálmán,
F. von Suppé, W.S. Gilbert, A. Sullivan ș.a. În România au compus E. Caudella, A. Flechtenmacher,
C. Porumbescu,
F. Barbu,
G. Dendrino,
F. Comișel ș.a.
2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții.
operetă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)operétă s. f.,
g.-d. art. operétei; pl. operéteoperetă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)operetă f.
Muz. mică operă comică.