op (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OP, opuri, s. n. (
Livr.) Operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere. – Din
lat. opus.op (Dicționar de neologisme, 1986)–OP Element secund de compunere savantă cu semnificația „ochi”, „vedere”. [< fr.
-ope, cf. gr.
ops – ochi].
op (Dicționar de neologisme, 1986)OP s.n. (
Liv.) Operă (literară sau științifică), lucrare, scriere. [< lat.
opus].
op (Marele dicționar de neologisme, 2000)OP1 s. n. carte, lucrare, scriere, operă. (< lat.
opus)
op (Marele dicționar de neologisme, 2000)OP2 adj. inv. (arte) care se bazează pe reacții optice. (< engl.
op/tical art/)
op (Marele dicționar de neologisme, 2000)-ÓP3 elem. opt(o)-.
op (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)op s. n. – Necesitate, nevoie.
Lat. opus (Diez, I, 436; Pușcariu 1221; Candrea-Dens., 1282; REW 6079),
cf. it. uopo, logud. obus, prov.,
cat. ops, v. sp. huebos (Corominas, III, 541). Înv., este dublet al lui
op, s. n. (operă, carte), din același cuvînt
lat. (
sec. XIX). Se folosea și în formele
obsă (‹
opsă, op să) și
opt „e precis” ‹
opus est, cf. J. Jud,
v. fr. estuet, în
Vox Rom., IX, 26-56.
op (Dicționaru limbii românești, 1939)op n. (lat.
ŏpus [est], trebuĭe.
Opus, óperis, operă, lucrare; it.
uopo, log.
obus, pv.
ops, vfr.
ues, sp.
huebos. V.
opt 1, opuscul).
Vechĭ. E op, e spre op, e nevoĭe; e necesar:
e op a fi gata. Azĭ. Neol. (pl.
urĭ). Carte literară saŭ științifică.
op (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)op (
înv.,
fam.)
s. n.,
pl. ópuriop (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)op n. operă literară sau științifică.