onoare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONOÁRE, (
5, 6)
onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊
Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊
Loc. adj. De onoare =
a) demn de încredere, cinstit, onest;
b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva;
c) onorific. ◊
Expr. Pe cuvântul meu (sau
tău etc.)
de onoare sau
pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni.
2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊
Expr. A face (cuiva)
onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate.
3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊
Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz)
Panou (sau
tablou, tabel etc.)
de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau a unei instituții evidențiați în muncă.
Cavaler (sau
domnișoară)
de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei.
Doamnă (sau
damă)
de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊
Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊
Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau
a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva).
4. Favoare, cinste. ◊
Expr. (În formule de politețe)
A avea onoarea să... (sau
a...) = a avea cinstea să...
A face (cuiva)
onoarea să... (sau
a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (
Fam.)
Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut.
Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu.
5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect;
p. ext. (la
pl.) ranguri, demnități. ♦ (
Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma
onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊
Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului.
A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc.
6. (
Înv.; în forma
onor) Poziție socială, rang. ♦ (La
pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [
Var.:
onór s. n.] – Din
lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.onoare (Dicționar de neologisme, 1986)ONOÁRE s.f. 1. Cinste; integritate morală, probitate, corectitudine. ♦
De onoare = a) onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva.
2. Renume, faimă, bună reputație. ♦
A face onoare cuiva = a onora.
3. Mândrie, demnitate.
4. Cinste, favoare.
5. Castitate, pudoare (la femei). [Gen.
-iei, var.
onor s.n. / < lat.
honor, cf. fr.
honneur, it.
onore].
onoare (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONOÁRE s. f. 1. integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate. ♦ de ~ = a) onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva. 2. renume, faimă, bună reputație. ♦ a face ~ cuiva = a onora. 3. considerație, respect, stimă. ♦ gardă de ~ = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnități; în ă cuiva (sau a ceva) = spre lauda, spre cinstea cuiva (sau a ceva). 4. cinste, favoare. 5. castitate, pudoare (la femei). (< lat.
honor, fr.
honneur)
onoare (Dicționaru limbii românești, 1939)*onoáre f., pl.
onorĭ (lat.
honor [și
honos], honóris. V.
onor). Glorie, cinste, stimă care urmează virtutea și talentu:
a ajunge la mare onoare. Onestitate, probitate, virtute:
om de mare onoare. Considerațiune, stimă, reputațiune, renume:
a ataca onoarea cuĭva. Distincțiune, demonstrațiune de respect:
a acorda cuĭva onoarea prezidențeĭ. Fig. Persoană, lucru de care eștĭ mîndru:
a fi onoarea țăriĭ. A face onoare familiiĭ, țăriĭ, a te distinge pin [!] talente p. onoarea familiiĭ, a țăriĭ.
A face onoare unuĭ ospăț, a mînca și a bea mult la acest ospăț.
A face onoare cuvîntuluĭ saŭ
semnăturiĭ tăle [!], a-țĭ ținea [!] angajamentele.
Cuvînt de onoare, cuvânt pin [!] care facĭ o promisiune (daĭ o asigurare) pe onoare.
Cîmpu de onoare, cîmpu de bătălie.
Punct de onoare, lucru care atinge onoarea.
Afacere de onoare, duel;
damă de onoare, alipită servicĭuluĭ uneĭ suverane.
Cavaler, domnișoară de onoare, care-ĭ asistă pe mirĭ la nuntă.
Loc de onoare, într´o adunare, loc rezervat uneĭ persoane pe care vreĭ s´o onorezĭ pintr´o [!] distincțiune particulară (V.
onorar, onorific).
Legiunea de onoare, un ordin francez înființat de Napoleon I la 1802 pentru a recompensa serviciile militare și civile. Pentru pl. n.
onorurĭ, V.
onor.onoare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onoáre (probitate)
s. f.,
g.-d. art. onoáreionoare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)onoare f.
1. cinste, considerațiune, glorie acordată virtuții, meritului:
a dobândi o mare onoare; 2. reputațiune câștigată:
a-și apăra onoarea; 3. sentiment al demnității personale ce împinge la fapte curagioase, leale:
mergi unde te chiamă onoarea; 4. demonstrațiune de respect:
onoare bătrânețelor ! 5. pl.
onoruri, funcțiuni onorabile, demnități:
a aspira la onoruri; onoruri funebre, ceremonii de înmormântare.