oneros (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONERÓS, -OÁSĂ, oneroși, -oase, adj. (Despre contracte, convenții etc.) Care impune cuiva sarcini;
p. ext. împovărător, apăsător; necinstit. ◊
Act cu titlu oneros = act juridic prin care o persoană se obligă să execute o prestație fără a urmări să primească ceva în schimb. – Din
fr. onéreux, lat. onerosus.oneros (Dicționar de neologisme, 1986)ONERÓS, -OÁSĂ adj. Costisitor, împovărător, apăsător; dezavantajos. ♦ (
Jur.)
Cu titlu oneros = cu condiția de a suporta anumite cheltuieli sau sarcini. [< fr.
onéreux, lat.
onerosus <
onus – sarcină].
oneros (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONERÓS, -OÁSĂ adj. (despre contracte, convenții etc.) care impune suportarea unor cheltuieli mari. ♦ (jur.) cu titlu ~ = cu condiția de a suporta anumite cheltuieli sau sarcini. ◊ costisitor, împovărător, apăsător; dezavantajos. (< fr.
onéreux, lat.
onorosus)
oneros (Dicționaru limbii românești, 1939)*onerós, -oásă f. (lat.
onerosus, d.
onus, óneris, sarcina). Greŭ, încărcat de cheltuĭelĭ:
succesiune oneroasă. Titlu oneros, posesiune de care e legată o obligațiune:
a obținea [!] o moșie cu titlu oneros. Fig. Greŭ, incomod:
datorie oneroasă. Adv. În mod oneros.
oneros (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onerós adj. m.,
pl. oneróși; f. oneroásă, pl. oneroáseoneros (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)oneros a. în sarcina cuiva, îngreunător:
contract oneros; cu titlu oneros, cu plată, în opozițiune cu
titlu gratuit.