omografie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OMOGRAFÍE, s. f. Faptul sau însușirea de a fi omograf; situația în care se află două cuvinte omografe. – Din
fr. homographie.omografie (Dicționar de neologisme, 1986)OMOGRAFÍE s.f. Faptul sau însușirea de a fi omograf; situația în care se află două cuvinte omografe. ♦ (
Mat.) Corespondență biunivocă între două spații proiective. [Gen.
-iei. / < fr.
homographie].
omografie (Marele dicționar de neologisme, 2000)OMOGRAFÍE s. f. 1. faptul, însușirea de a fi omograf; situație în care se află două cuvinte omografe. 2. (mat.) corespondență biunivocă a mulțimii numerelor reale sau complexe, exprimată în formă de raport a două polinoame de gradul întâi; transfomare omografică. (< fr.
homographie)
omografie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)omografíe (-mo-gra-) s. f.,
art. omografía, g.-d. omografíi, art. omografíei