ogur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OGÚR, ogururi, s. n. (
Înv.; în superstiții) Prevestire, semn (bun); noroc. – Din
tc. oğur.ogur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ogúr (ogúruri), s. n. – Noroc, fericire.
Tc. oghur (Lokotsch 1589), din mgr. άγούρι ‹
lat. augurium. Sec. XVIII,
înv. –
Der. ogurliu (
var. ugurliu),
adj. (care are noroc),
mr. ugurliu, din
tc. oghurlu. –
Cf. ursuz.ogur (Dicționaru limbii românești, 1939)ogúr și
ugór n., pl.
urĭ (turc.
oghur și
ughur, auguriŭ, prezicere. V.
ursuz).
Fam. Rar. Bun auguriŭ, pĭază bună, noroc:
să-țĭ fie cu ogur!ogur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ogúr (
înv.)
s. n.,
pl. ogúruriogur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ogur n. piază bună, noroc:
poftim și să-ți fie cu ogur ! AL. [Turc. OGUR].