ou (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OU, ouă, s. n. 1. Celulă rezultată dintr-un ovul fecundat de un spermatozoid și din care se dezvoltă, prin diviziuni repetate, un nou organism; zigot. ♦
Spec. Oul (
1) de pasăre, protejat de o coajă calcaroasă și alcătuit din două membrane, din albuș și din gălbenuș, care este folosit ca aliment. ◊
Loc. adj. Ca oul = fragil. ◊
Expr. (Despre cloșcă)
A sta pe ouă = a cloci.
A umbla cu cineva ca cu un ou (moale) = a trata pe cineva (supărăcios) cu prea multe menajamente, a menaja foarte mult pe cineva.
(Merge sau
calcă) parcă are ouă-n poală sau
parcă calcă pe ouă = (merge) cu exagerată băgare de seamă.
Oul lui Columb = problemă pe care cineva o rezolvă într-un mod foarte simplu, deși anterior părea foarte complicată și fără soluție. ♦ (
Bot.) Celulă reproducătoare rezultată din fuziunea a doi gameți: zigot.
2. (Urmat de determinări care indică materia) Obiect în formă de ou (
1). ◊ (
Pop.)
Oul genunchiului = rotulă.
Oul piciorului = os proeminent care unește laba piciorului cu partea de jos a femurului
[1]. –
Lat. ovum.ou (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)óu (óuă), s. n. –
1. Celulă care conține germenul unei ființe din aceeași speță. –
2. Nod, maleolă. –
3. (
Arg.) Testicul. –
Mr. ou, megl. uou, istr. owu. Lat. ovum (Pușcariu 1232; Candrea-Dens., 1294; REW 6128),
cf. vegl. yuv, it. ouvo, logud.,
cat. ou, prov. uou, fr. oeuf, sp. huevo, port. ovo. Pentru sensul al doilea,
cf. ALR, I, 59. –
Der. oua, vb. (a face ouă),
mr. oauă, uare, probabil direct dintr-un
lat. *
ovare (Pușcariu 1233; Graur,
BL, V, 107);
ouat, s. n. (acțiunea de a oua);
ouătoare, adj. f. (care produce ouă).
Cf. oară. –
Der. neol. (din
fr.)
oval, adj.;
ovar, s. n.;
ovul, s. n.ou (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ou s. n.,
art. óul; pl. óuă, art. óuăle, g.-d. art. óuălorou (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ou n.
1. substanță gelatinoasă în mijlocul căreia se află germenul animalului viitor și lichidele destinate a-l nutri câtva timp;
2. (absolut) ou de găină;
3. oul genuchiului, rotulă. [Lat. OVUM].
oŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) oŭ n., pl.
oŭă, art.
oŭăle (lat.
ôvum, pop.
ŏvum, vgr.
oón; it.
uovo, sard.
ou, pv.
ov, fr.
oeuf, sp.
huevo, pg.
ovo). Corp organic pe care-l produc femelele maĭ multor clase de animale și care cuprinde un germine al unuĭ animal de aceĭașĭ specie. (Se zice în special despre oŭăle cu învăliș [!], dar pe care le oŭă femelele păsărilor, care le clocesc și scot puĭ din ele. V.
icre).
Oŭ cu coajă, oŭ întreg:
oŭă ferte [!] cu coajă (V.
ochĭurĭ, scrob).
A fura ou de supt [!] cloșcă, a fi foarte hoț, a fi hoț foarte șiret.
A face pe cineva cu oŭ și cu oțet (Pop.), a-l ocărî în tot felu. – Ouăle aŭ forma numită
ovală, adică a uneĭ sfere puțin turtite și ascuțite la un capăt. Supt învălișu lor, care e coaja cea dură, e
camera cu aer (bănuțu), la capătu cel rătund [!], apoĭ o peliță care conține
albușu, care și el învălește [!]
gălbenușu. Gălbenușu conține un sîmbure numit
cicatriculă saŭ
veziculă germinativă și e legat de albuș și de pelița [!] luĭ pin [!] doŭă apendice numite
halaze. După ce e încălzit pin [!] clocire, care durează zile saŭ săptămînĭ, după felu păsăriĭ, ĭese [!] puiĭ. La reptile oŭăle se clocesc la soare. Și din oŭăle păsărilor ĭese [!] puĭ pin căldură artificială.
oŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) oŭ, a
oŭá v. tr. (d. subst.
oŭ; pv. pg.
ovar, sp.
huevar). Fac oŭă:
găina asta oŭă mult. V. refl. Fac oŭă:
găina se oŭă. – Se întrebuințează, de ordinar, la pers. III. Dar într´o fabulă, de exemplu, putînd vorbi și găina, ar putea foarte bine să-ĭ zică cocoșuluĭ:
eŭ oŭ, dar tu nu oĭ! Conjunctiv:
să [se] oŭă.