număr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NÚMĂR, numere, s. n. I. 1. Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire, cantitate care arată de câte ori o mărime se cuprinde în alta de aceeași natură; ceea ce reprezintă rezultatul unei măsurări; semn grafic sau grup de semne grafice care indică o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ◊
Număr atomic = număr de ordine pe care îl poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊
Loc. adj. și adv. Fără (de) număr = nenumărat;
p. ext. imens.
Cu număr = socotit
2;
p. ext. limitat. ◊
Loc. adv. În număr = cu socoteală; complet. ◊
Loc. prep. În (sau
din)
numărul = printre, dintre. ◊
Expr. A nu (mai) avea număr = a fi peste măsură de numeros.
Un număr de = câțiva.
La număr sau
în număr de... = în total. ♦ Mulțime. ♦ Ceată, grup.
2. Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect.
II. 1. Cifră sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de mărime, de valoare etc.;
p. ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poartă pe el o asemenea indicație. ♦
Spec. Reversul unei monede. ♦
Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicații periodice care face parte din aceeași serie, din același tiraj etc.
2. Bucată sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estradă, de circ etc.; parte distinctă dintr-o operă (duet, arie etc.).
III. (
Fam., în
expr.)
Numărul unu = de prima calitate, fără pereche; strașnic, excelent. –
Lat. numerus.număr (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)númăr (-mere), s. n. –
1. Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire. –
2. Categorie gramaticală care se opune
sg. pluralului. –
3. Cifră. –
4. Parte dintr-un spectacol.
Lat. nŭmĕrus (Pușcariu 1203; Candrea-Dens., 1256; REW 5949),
cf. it. numero, prov.,
fr.,
cat. nombre. –
Der. număra, vb. (a enumera, a calcula etc.), care poate și el să reprezinte
lat. nŭmĕrāre (Pușcariu 1204; Candrea-Dens., 1257),
cf. mr. numir, megl. numir, istr. numer; numărătoare, s. f. (
înv., plată în numerar; calcul; enumerare);
numărător, s. n. (abac; deîmpărțit);
numărătură, s. f. (
înv., calcul);
nenumărat, adj. (în număr infinit);
numeros, adj. (mult, în cantitate mare), format după
lat. numerosus; număruș, s. n. (
Trans., talisman);
prenumăra, vb. (a include într-un număr sau într-o cantitate;
refl., a se număra printre..., a se iscăli), după
germ. pränumerieren; prenumerant, s. m. (
înv., abonat, semnatar), din
germ. Pränumerant (Scriban).
Număra, vb. refl. (Banat, a se numi), indică o confuzie curioasă cu
nume. Der. neol. (din
fr.):
numeral, s. n.;
numerar, s. n.;
numerați(un)e, s. f.;
numeric, adj.;
numerota, vb.;
numerotator, s. n.;
supranumerar, adj., după
fr. surnuméraire. –
Alb. numër ar putea proveni din
rom.număr (Dicționar de argou al limbii române, 2007)număr, numere s. n. contact sexual.
număr (Dicționaru limbii românești, 1939)1) númăr n., pl.
númere (lat.
nŭmerus, it.
numero și
nóvero, sard.
numeru, pv. fr. cat.
nombre). Unitate, raport între cantitățĭ:
numere egale. Cifră, semnu care arată o unitate,o cantitate:
5 e un număr. Reuniune de maĭ multe unitățĭ saŭ cantitate indefinită:
eĭ eraŭ în număr de zece, eraŭ în mare număr. Majoritate:
plebea se bazează pe număr. Serie de exemplare saŭ exemplar singur distinct de altele pin cifra pe care o poartă:
număru viitor al unuĭ ziar. Cifra care arată valoarea pe o monetă, scrisă (V.
pajură).
Gram. Formă particulară a cuvintelor după cum e vorba de unu (singular) saŭ de maĭ mulțĭ orĭ maĭ multe (plural), ca:
un om străin venea, niște oamenĭ străinĭ veneaŭ. Număr rătund, fără fracțiunĭ, ca 100 față de 98 orĭ 101.
Aritm. Număr abstract, concret. V.
abstract, concret. Număr întreg, fără fracțiunĭ și care conține de maĭ multe orĭ unitatea.
Număr fracționar, care are fracțiunĭ, ca:
unu jumătate. Număr decimal, număr fracționar al căruĭ numitor e zece saŭ o putere a luĭ zece.
Număr prim, număr întreg care nu e divizibil de cît pin el singur și unitate, ca 3, 5, 7, 11, 13 ș.a.;
numere prima între ele, care n’aŭ alt divizor comun de cît unitatea, ca 18 și 35.
Număr păreche saŭ
cu soț, care se poate împărți exact pin 2, ca 4, 6, 8, 10.
Număr nepăreche saŭ
fără soț, care nu se poate împărți exact pin 2, ca 5, 7, 9, 11.
Astr. Număr de aur, ciclu lunar de 19 anĭ.
A fi în număru unora, a fi pintre eĭ.
A fi în număr, a fi în mare număr saŭ în număru cerut.
A face număru cincĭ (fam.), a șterpeli, a fura (cu cele cincĭ degete). – În Meh.
lúmăr.număr (Dicționaru limbii românești, 1939)2) númăr, a
-á v. tr. (lat.
número, -áre, it.
noverare, pv. cat.
nombrar, fr.
nombrer. Numerĭ, să numere). Verific pin numere cîțĭ saŭ cîte-s:
a număra banĭ. Pun în număr, consider, socotesc:
a număra pe cineva pintre amicĭ. Plătesc, daŭ:
ĭ-am numărat 100 de francĭ. Am număru de, îs în etate de:
România numără 20,000,000 de locuitorĭ, el număra 90 de anĭ. V. intr. Îs considerat, formez număr:
această silabă nu numără (maĭ elegant:
nu se numără, nu se socotește). – În Meh.
lúmăr. În Munt. și
înnúmăr.număr (Dicționaru limbii românești, 1939)3) númăr, a
-á v. tr. (lat.
nómino, -áre, it.
nominare, sard. l.
lumerare, pv.
nomnar, fr.
nommer, cat.
nomenar, sp.
nombrar, pg.
nomear. V.
nume).
Vechĭ azĭ. Meh. Numesc.
număr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)númăr s. n.,
pl. númere; (urmat de cifre,
abr. nr.)
număr (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)număr n.
1. unitate, colecțiune de unități, și parte din unitate:
numărul două; 2. cantitate nedeterminată:
un mare număr de amici; 3. Gram. formă particulară a cuvintelor după cum e vorba de unul sau mai multe obiecte:
număr singular, plural; 4. număr servind a recunoaște:
număr de ordine; 5. exemplar de jurnal sau revistă:
urmarea în numărul viitor. [Lat. NUMERUS].