nume - explicat in DEX

nume (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
NÚME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

nume (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
núme (núme), s. n. – 1. Denumire. – 2. Faimă, reputație. – Mr. numă, megl. numi, istr. lume. Lat. nōmĕn (Pușcariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it. port. nome, fr., cat. nom, sp. nombre. Der. este cam neregulată, făcută pe baza nominativului, ca și în alte idiomuri romanice (cf. totuși sard. lumene) și cu un schimb o › u care se explică în general prin influența lui număr. Mai curînd e vorba de o confuzie deja în lat., între nōmĕn „nume” și nūmĕn „voință divină”, cf. în nume de bine „sub auspicii bune”, unde nume pare să reprezinte lat. nūmĕn. Der. anume, adv. (adică, după nume; în detaliu; intenționat, înadins); anumit, adj. (cert, determinat), formație neologică; numi, vb. (a chema, a pune nume; a desemna); numire, s. f. (desemnare); numitoare, s. f. (înv., nominativ); numitor, s. m. (mat.); denumi, vb. (a pune nume), după fr. dènomer; supranume, s. n. (poreclă), după fr. surnom; supranumi, vb. (a porecli), din fr. surnommer. – Cf. pronume.

nume (Dicționaru limbii românești, 1939)
núme n., pl. tot nume ca clește, foale, foarfece, vintre (vechĭ númene și númere, lat. nômen, pl. nomina, rud[ cu nóscere, a cunoaște; scr. nâman, vgr. ónoma, germ. name; it. pg. nome, sard. lumene [vechĭ numen], fr. cat. nom, sp. nombre). Cuvînt care înseamnă un lucru saŭ o persoană: „gheață” e numele apeĭ solidificate, Traĭan e numele unuĭ împărat al Romanilor. Cuvînt, titlu, calificațiune: numele de „patrie” a maĭ scump de cît cel de „familie”. Fig. Renume, reputațiune: domnu Moldoveĭ Ștefan șĭ-a cîștigat numele de „cel Mare”. Nume apelativ saŭ comun, cuvînt care arată orĭ-ce ființă saŭ lucru din aceĭașĭ specie, ca: om, mașină. Nume propriŭ, nume care dezignă numaĭ a anumită ființă saŭ lucru: Pe vecinu nostru îl cheamă „Ștefan”. Numele unuĭ celebru cal din mitologie era „Pegas”. Spadeĭ luĭ Roland îĭ zicea „Durandal”. Nume colectiv, care arată un lucru compus din maĭ multe, altele, ca: pădure. Nume material, aceĭa care arată materia indiferent de cantitate, ca: fer. Nume de botez, cel purat de fiecare membru al uneĭ familiĭ în parte și care se dă la botez. Nume de familie, cel purtat în comun de toțĭ membriĭ familiiĭ și pe care-l perde femeĭa care se mărită (că ĭa numele bărbatuluĭ). Nume de războĭ, poreclă, pseŭdonim al soldaților, al artiștilor. Nume mare, nobil, ilustru. Nume bun saŭ răŭ, renume bun saŭ răŭ. A pune nume cuĭva, a-ĭ da nume. A-ĭ da nume răŭ, a-ĭ face reputațiune urîtă. A lua ceva în nume de răŭ, a te supăra de ceva, a considera răŭ. Cu numele, nominal, pe hîrtie, dar nu și în realitate: el e stăpîn numaĭ cu numele. După nume, din nume, din auzite: îl cunosc din nume. În numele cuĭva, din partea luĭ, autorizat de el: în numele tatăluĭ, al legiĭ; în considerațiunea uneĭ persoane saŭ unuĭ lucru: in numele a tot ce aĭ maĭ scump. A lovĭ în numele tatăluĭ (Fam. Iron.), a lovi în frunte, la mir, acolo unde ducĭ mîna cînd facĭ cruce și zicĭ „în numele tatăluĭ”.

nume (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
núme s. n., art. númele; pl. núme, art. númele

nume (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
nume n. 1. vorbă ce servă a desemna o persoană sau un lucru; 2. Gram. cuvânt ce exprimă noțiunea de ființe sau de calități: numele poate fi substantiv sau adjectiv; 3. nume propriu: nume de botez, de familie; 4. fig. reputațiune: i-a scos un nume bun, rău; cu numele, în aparență: era rege numai cu numele; 5. persoana însăș, lucrul însuș: în numele regelui, în numele legii. [Lat. NOMEN].