nomenclatură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOMENCLATÚRĂ, nomenclaturi, s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate, de obicei organizați metodic.
2. Listă, catalog etc. conținând titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu (organizate într-un anumit fel).
3. Spec. Schemă de organizare a unei instituții conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor care se află în subordine, sub tutela sa. – Din
fr. nomenclature, lat. nomenclatura.nomenclaturăNOMENCLATÚRĂ2 s. f. (În fostul bloc comunist, pînă în 1989 / 1991)
1. Denumire dată celor mai importante funcții de conducere.
2. Pătura conducătoare, privilegiată, din sistemul comunist. (cf. rus.
nomenklatura) [după
das große Wörterbuch der deutschen Sprache]
nomenclatură (Dicționar de neologisme, 1986)NOMENCLATÚRĂ s.f. 1. Totalitatea termenilor folosiți într-o știință, într-o ramură a tehnicii etc. v.
terminologie.
2. Listă, catalog cuprinzând titluri de opere, nume proprii etc.
3. Schemă de organizare a unei instituții, conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor aflate în subordinea sa. [Cf. fr.
nomenclature, germ.
Nomenklatur, lat.
nomenclatura].
nomenclatură (Marele dicționar de neologisme, 2000)NOMENCLATÚRĂ s. f. 1. totalitatea termenilor folosiți sistematic într-o știință, într-o ramură a tehnicii etc. 2. listă, catalog cuprinzând termeni, titluri de opere, nume proprii, numirile obiectelor, în special din domeniul tehnicii etc. 3. schemă de organizare a unei instituții, conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor în subordine; (p. ext.) persoanele care ocupă diferite funcții în cadrul acestei scheme: (peior.) categorie privilegiată a vârfurilor politice într-un regim dictatorial. (< fr.
nomenclature, germ.
Nomenklatur, lat.
nomenclatura)
nomenclatură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)NOMENCLATÚRĂ2, nomenclaturi, s.f. Totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat din fosta URSS și țările satelite. ♦ Grup social cu prerogative excepționale în regimurile de tip sovietic sau totalitare. – Din fr.
nomenclature.nomenclatură (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)NOMENCLATÚRĂ1 (‹
fr.,
lat.,
germ.)
s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuințați sistematic într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate.
2. Enumerare (sub formă de listă,de catalog etc.) a termenilor, a numelor proprii, a titluri de lucrări (opere), a numirilor obiectelor etc. dintr-un domeniu. ◊ (
EC.)
Nomenclatura producției =
n. care cuprinde enumerarea sortimentelor sau grupurilor de produse care constituie obiectul producției într-o perioadă dată, într-o anumită unitate de producție. (
CONT.)
Nomenclatura conturilor =
n. care cuprinde enumerarea conturilor, cu denumirile și simbolurile lor oficiale.
3. N. binominală = sistem inițiat de Plinius cel Bătrân, perfecționat și generalizat e
C. Linné (în 1753), care constă în atribuirea a două denumiri în limba latină, atât pentru animale, cât și pentru plante și microorganisme; o denumire definește genul (de
ex. Felis) și cealaltă specia (de
ex. leo
).nomenclatură (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)NOMENCLATÚRĂ2 (‹ rus.;
cf. și
fr.,
it.)
s. f. 1. (În U.R.S.S.) Totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat. ♦ Grup social având prerogative excepționale, alcătuit din demnitari sovietici. Termenul s-a răspândit prin anii '80, după apariția cărții lui N.S. Voslensky „Nomenklatura”.
2. Grup social alcătuit din persoane ce ocupau funcții de partid și de stat în fostele țări comuniste și care beneficiau de mari privilegii.
nomenclatură (Dicționaru limbii românești, 1939)* nomenclatúră f., pl.
ĭ (lat.
nomenclatura). Totalitatea terminilor tecnicĭ aĭ uneĭ științe saŭ arte:
nomenclatura botanică. Vocabularu acestor terminĭ.
nomenclatură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nomenclatúră s. f.,
g.-d. art. nomenclatúrii; pl. nomenclatúrinomenclatură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nomenclatură f. colecțiune de vorbe întrebuințate, spre a desemna diferitele obiecte ale unei științe sau arte:
nomenclatură chimică, vocabularul termenilor întrebuințați în chimie.