nărav (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊
Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său.
2. (
Înv. și
pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din
sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.