nărav (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊
Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său.
2. (
Înv. și
pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din
sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.nărav (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)năráv (nărávuri), s. n. –
1. Obicei, uz. –
2. Obicei prost, viciu.
Sl. nravŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Miklosich,
Lexicon, 456; Cihac, II, 212),
cf. bg. nărav, sb. narav și Vasmer, II, 230. –
Der. nărăvaș, adj. (învățat prost, vicios);
năravnic, adj. (
înv., vicios, desfrînat);
nărăvi, vb. (a învăța cu nărav, a se vicia);
înărăvi, vb. (a se vicia);
nărăveală, s. f. (viciere);
nărăvos, adj. (învățat, prost; capricios). – Din
rom. provine
mag. nerávás (Edelspacher 20).
nărav (Dicționaru limbii românești, 1939)năráv n., pl.
urĭ (vsl. bg. rus.
nrav, nŭrav, bg. sec. 13
narav, azĭ și
nĭrav, caracter, obiceĭ, nărav la caĭ. V.
morav).
Vechĭ. Morav. Azĭ. Obiceĭ răŭ (ca furtu, beția, ĭar la caĭ, azvîlirea, refuzu de a merge ș.a.).
Cal cu nărav, cal nărăvaș.
A te învăța cu nărav, a te înădi, a te deprinde cu ceva răŭ (ca cerșetoriĭ cînd le-aĭ dat o dată).
Prov. Năravu din fire n’are lecuire, boala din născare leac nu are, obiceĭu din naștere nu dispare nici-odată. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba,
cine are un vițiŭ, nu se maĭ lasă de el (apa trage la matcă și mojicu la teapă).nărav (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)năráv s. n.,
pl. nărávurinărav (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nărav n.
1. deprindere (mai ales rea):
năravul din fire n’are lecuire; 2. apucătură caprițioasă:
cal cu nărav; 3. pl. obiceiuri în genere:
legi, năravuri se’ndulcesc GR. AL. [Slav. NRAVŬ, caracter, deprindere, obiceiu]. V.
morav.