mut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUT, -Ă, muți, -te, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊
Expr. (Substantivat;
fam.)
Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte.
Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe.
2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊
Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte.
Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor.
Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc.
Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță.
3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări;
p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot.
4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit.
5. S. m. și
f. (
Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. –
Lat. mutus, -a, -um.mut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mut (mútă), adj. – Silențios, tăcut, care nu vorbește. –
Mr.,
megl.,
istr. mut. Lat. mūtus (Pușcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798),
cf. v. it. muto, friul.,
prov.,
cat. mut, v. fr. mu, sp.,
port. mudo. –
Der. mutul, s. m. art. (
Arg., lacăt);
mutălău, s. m. (prost, nătîng);
mutulică, s. m. (prost);
muți, vb. (a rămîne mut),
cf. amuți (după Pușcariu 1147 și REW 5786, din
lat. *mūtῑre, în loc de
mūtescĕre, cf. prov. mudir);
muțește, adv. (ca muții; prin semne);
muțeală (
var. muție, muțenie),
s. f. (calitatea de a fi mut);
mutism, din
fr. mutisme. – Din
rom. provin
bg. mut (Capidan,
Raporturile, 230),
bg. din
Trans. mutien (Miklosich,
Bg., 127),
mag. muta (Edelspacher 19) și
ngr. μοῦτος (Murnu,
Lehnw., 33).
mut (Dicționar de argou al limbii române, 2007)mut, muți s. m. (peior.) om lipsit de personalitate.
mut (Dicționaru limbii românești, 1939)1) mut, -ă adj. (lat.
mutus, mut; it.
muto, sard.
mudu, pv. vfr.
mut, cat.
mud, sp. pg.
mudo). Care nu poate vorbi:
om mut. Care nu vrea să vorbească orĭ nu poate de emoțiune:
a rămînea mut de frică. Care nu se manifestă pin [!] strigăte saŭ cuvinte:
marile durerĭ îs mute. Fig. Prost: (de multe orĭ ca epitet bărbatuluĭ saŭ nevesteĭ):
mutu cela? Indiferent:
a rămînea mut față de durerea cuĭva. Gram. Care nu se pronunță, deși se scrie:
literă mută (ca
l din
omul, cum se scrie greșit și astăzĭ îld.
omu). Subst. Om mut:
un mut, o mută. Gram. S. f. Literă mută. V.
surdo-mut.mut (Dicționaru limbii românești, 1939)2) mut, a
-á v. tr. (lat.
mutare, din
*movitare, frecŭentativ d.
mŏvére, a mișca; it.
mutare, pv. cat. sp. pg.
mudar, fr.
muer. V.
strămut, mobil, moțiune). Schimb:
a-țĭ muta gîndu. Strămut, duc în alt loc:
mut un pat în altă cameră. V. refl. Îmĭ schimb domiciliu:
ce te tot muțĭ, ca Țiganu cu șatra? Iron. A muta cuĭva fălcile, a-l lovi în fălcĭ.
mut (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mut, muți, s.m. – Om nepriceput, prost, nătâng; tăntălău: „Știu că nu-s de neam de mut / Să nu râd, să nu mă uit” (Lenghel 1979: 167). – Lat. mutus.
mut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mut adj. m.,
s. m.,
pl. muți; adj. f.,
s. f. mútă, pl. mútemut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mut a.
1. care nu poate vorbi:
de obiceiu cineva e mut, fiindcă e surd; 2. care nu vrea să vorbească:
orice i-ai face, el va rămânea mut; 3. care nu se pronunță:
vocale mute. [Lat. MUTUS. ║ m. cel ce nu poate vorbi.