muștiuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUȘTIÚC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă.
2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid.
3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din
germ. Mundstück.