muștiuc - explicat in DEX

muștiuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
MUȘTIÚC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid. 3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din germ. Mundstück.

muștiuc (Dicționar de neologisme, 1986)
MUȘTIÚC s.n. 1. Capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. [< germ. Mundstück].

muștiuc (Marele dicționar de neologisme, 2000)
MUȘTIÚC s. n. 1. capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. (< germ. Mundstück)

muștiuc (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
muștiuc, muștiucuri s. n. gură.

muștiuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
muștiúc (-tiuc) s. n., pl. muștiúcuri

muștiuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
muștiuc n. zăbală. [Cf. mușca].

muștĭuc (Dicționaru limbii românești, 1939)
muștĭúc n., pl. urĭ (rus. muštúk și mundštúk, d. germ. mundstück, compus d. mund, gură, și stück, bucată, pĭesă). Zăbală. Bucata trîmbițeĭ în care sufli și care e mobilă. Imameaŭa cĭubuculuĭ.