murmura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MURMURÁ, múrmur, vb. I.
1. Tranz. și
intranz. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit, monoton, șoptit. ♦
Intranz. A protesta cu jumătate de glas; a se plânge, a cârti, a bombăni.
2. Intranz. (La
pers. 3) A produce un zgomot ușor și continuu; a fremăta; a susura. – Din
lat. murmurare, fr. murmurer.murmura (Dicționar de neologisme, 1986)MURMURÁ vb. I. 1. tr., intr. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit.
2. intr. A susura. [< fr.
murmurer].
murmura (Marele dicționar de neologisme, 2000)MURMURÁ vb. I. tr., intr. a rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. II. intr. a susura. (< fr.
murmurer)
murmura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)murmurá (múrmur, át), vb. – A susura. –
Mr. murmuredz, murmurare. Fr. murmurer (în
mr., probabil din
it. mormorare). Pușcariu 1134 îl considera drept reprezentant direct din
lat. murmurāre, cf. REW 5761; dar aparențele pledează în favoarea unei
der. neologice, înclinînd spre
alb. murmuroń (Philippide, II, 648),
bg. mărmorjă. –
Der. murmui, vb. (a murmura) încrucișare între
murmura și
mormăi (Tiktin);
murmurisi, vb. (a murmura),
sec. XVIII,
înv. din
ngr. μουρμουρίζω;
murmúr (
var. múrmur, murmură),
s. n. (susur), din
fr. murmure (
var. din
it. mormore și
ngr. μουρμοῦρα);
murmurător, adj. (care murmură);
murmuitor, adj. (care murmură);
murmuială, s. f., ca
mormăială.murmura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)murmurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
múrmurămurmurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)murmurà v.
1. a scoate un murmur:
izvorul murmură; 2. a face să s’auză murmure:
poporul murmura în contra tiranilor.