muchie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÚCHIE, muchii, s. f. 1. Linie de intersecție a două fețe ale unui corp geometric. ◊
Loc. adv. Pe muchie = la limită, la extremă.
2. Margine, dungă a unui lucru, a unei suprafețe. ◊
Expr. Bătuți pe muchie = (despre o sumă de bani) din care nu lipsește nimic, care este întreagă, exactă.
3. Marginea din afară, porțiune laterală a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusă tăișului unor unelte de tăiat. ♦
Expr. (Ca sau
cât) (de) o muchie de cuțit = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin.
Pe muchie de cuțit = într-o situație critică, în primejdie.
4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și prelungită, a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creastă, coamă, culme;
p. ext. coastă a unui munte sau a unui deal; pantă, povârniș. [
Pr.:
-chi-e. –
Var.:
múche s. f.] – Probabil
lat. *mutila (=
mutulus).muchie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!múchie (-chi-e) s. f.,
art. múchia (-chi-a), g.-d. art. múchiei; pl. múchii, art. múchiile (-chi-i-)muchie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)muchie f. colț, crestătură:
1. dosul unei cărți;
2. marginea sau dunga cuțitului;
3. creștet sau culme de deal. [Cf. lat. MUTILUS, tocit].