muc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)muc (mucuri), s. m. –
1. Substanță gelatinoasă, scurgere din nas. –
2. Fitil de lumînare aprinsă. –
3. Bucată de lumînare topită. –
4. Capăt de țigară, chiștoc. –
Var. pl. mucuri (sensurile 2-4).
Mr. muc(ă), muț, megl. muc, muți. Lat. mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709),
cf. it. moccio, moccolo (
sicil. mukku),
prov.,
cat.,
moc, v. fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. mük, basc. muku. Ideea unui
sing. reconstituit după
pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită.
Der. mucări, s. f. pl. (mucarniță);
mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăța copacii de crengi uscate);
mucărie, s. f. (rar, răpciugă);
mucarniță, s. f. (
Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos,
adj. (cu muci),
megl. mucos, măcos, care poate reprezenta și
lat. mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708),
cf. sard. mukkozu, prov.,
cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s. f., format după
fr. muquese; mucoșie, s. f. (rar, mucozitate);
mucoare, s. f. (
Trans., mucegai),
mr. mucori, probabil reprezentant direct al
lat. mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712),
cf. abruz. mukore, astur. mugor. –
Cf. mugur. Der. neol. mucilagiu, s. n., din
fr. mucilage; mucilaginos, adj., din
fr. mucilagineux; mucoză, s. f., din
fr. muqueuse, dublet al lui
mucoasă; mucozitate, s. f., din
fr. mucosité. – Din
rom. provin
ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer,
Neugr. St., IV, 45, direct din
lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), și
mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19).