muc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUC, (
1)
mucuri, s. n., (
II)
muci, s. m. I. S. n. 1. Vârf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de lampă, de lumânare, de candelă;
p. gener. fitilul întreg.
2. Bucățică rămasă dintr-o lumânare aproape consumată sau dintr-o țigară fumată.
II. S. m. (Mai ales la
pl.) Secreție (vâscoasă) produsă de glandele nazale și eliminată prin nări. ◊
Expr. (
Fam.)
A-i pica mucul (sau
mucii) undeva (sau
la cineva), se spune despre cineva care merge prea des undeva.
A-i pica mucul (sau
mucii) după cineva = a fi foarte îndrăgostit de cineva.
Nu dai nici mucii pe el, se spune despre o persoană lipsită de orice valoare. – Refăcut din
pl. muci (<
lat. mucci).muc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)muc (mucuri), s. m. –
1. Substanță gelatinoasă, scurgere din nas. –
2. Fitil de lumînare aprinsă. –
3. Bucată de lumînare topită. –
4. Capăt de țigară, chiștoc. –
Var. pl. mucuri (sensurile 2-4).
Mr. muc(ă), muț, megl. muc, muți. Lat. mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709),
cf. it. moccio, moccolo (
sicil. mukku),
prov.,
cat.,
moc, v. fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. mük, basc. muku. Ideea unui
sing. reconstituit după
pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită.
Der. mucări, s. f. pl. (mucarniță);
mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăța copacii de crengi uscate);
mucărie, s. f. (rar, răpciugă);
mucarniță, s. f. (
Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos,
adj. (cu muci),
megl. mucos, măcos, care poate reprezenta și
lat. mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708),
cf. sard. mukkozu, prov.,
cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s. f., format după
fr. muquese; mucoșie, s. f. (rar, mucozitate);
mucoare, s. f. (
Trans., mucegai),
mr. mucori, probabil reprezentant direct al
lat. mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712),
cf. abruz. mukore, astur. mugor. –
Cf. mugur. Der. neol. mucilagiu, s. n., din
fr. mucilage; mucilaginos, adj., din
fr. mucilagineux; mucoză, s. f., din
fr. muqueuse, dublet al lui
mucoasă; mucozitate, s. f., din
fr. mucosité. – Din
rom. provin
ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer,
Neugr. St., IV, 45, direct din
lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), și
mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19).
muc (Dicționaru limbii românești, 1939)muc m. uzitat numaĭ la pl. (lat.
mucus și
mŭccus, muc, vgr.
myktér, nară; it.
móccolo, muc, pv.
moc, vfr.
moche, cat.
moch, sp.
moco, pg.
monco). Substanță cleĭoasă care se scurge din nas. S. n., pl.
urĭ. Acea parte a fitiluluĭ care arde. Rest de lumînare.
Economie de mucurĭ de lumînărĭ, economie la lucrurĭ fără valoare.
muc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)muc1 (secreție nazală)
s. m.,
pl. mucimuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)muc2 (rest de țigară/lumânare)
s. n.,
pl. múcurimuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)muc m. (pl.
muci)
1. unsoare cleioasă ce iese din nas:
a-și șterge mucii; 2. pl. boală la cai: răpciugă. ║ n. (pl.
mucuri),
1. partea feștilei ce arde:
muc de lumânare; 2. bucățică rămasă dintr´o lumânare arsă. [Lat. MUCUS].