mocni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOCNÍ, mocnesc, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre foc) A arde înăbușit, fără flacără; a arde sub cenușă; a fi pe punctul de a se stinge.
2. Fig. A-și trece vremea fără folos, a sta inactiv; a lâncezi, a zăcea, a vegeta.
3. A sta în așteptare, gata să izbucnească; a nutri sentimente de ură, de revoltă etc., a fierbe; a sta posomorât și tăcut. – Din
sl. moknonti „a uda, a muia”.
mocni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mocní (mocnésc, mocnít), vb. –
1. (
Mold.) A se uda, a se muia, a se umezi. –
2. (Despre foc, jar) A arde înăbușit. –
3. (Despre idei, sentimente) A rămîne ascunse. –
4. A cădea pe gînduri, a medita. –
5. A tăcea, a nu se manifesta.
Sl. moknąti „a se uda” (Candrea; Scriban).
Der. din
sl. mlŭknąti, cf. mîlc (Cihac, II, 200) e mai puțin probabilă.
mocni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mocní (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. mocnésc, imperf. 3
sg. mocneá; conj. prez. 3
să mocneáscămocnì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mocnì v.
1. a ședea lângă foc;
2. a rămânea într’un loc:
destul am mocănit la țară AL.;
3. a nu arde sau a arde încet:
pe cetate negură de fum mocnește; 4. a sta tăcut:
țăranul își arde luleaua și mocnește într’însul CR. [Serb. MUKNITI, a amuți].