mlacă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MLÁCĂ, mlăci, s. f. (
Reg.) Mlaștină, smârc. – Din
bg..
scr. mlaka.mlacă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mlácă (mlắci), s. f. – Mocirlă, mlaștină.
Sb.,
rut. mlaka (Tiktin). În
Olt. și Banat. –
Der. mlăcos, adj. (mocirlos);
mlaștină, s. f. (mocirlă), probabil în loc de *
mlaciștină, din
pl. sau mai curînd de la un
dim. *
mlačka (după Scriban, de la un
sl. *
mlaščina; după Pușcariu,
Conv. Lit., XXXVIII, 463, din
alb. mlašk, cf. Philippide, II, 724; după Conev 40, din
sl. mlaština, care nu ne e clar);
mlăștinos, adj. (mocirlos);
mlaștiniță, s. f. (plantă, Epipactis palustris).
mlacă (Dicționaru limbii românești, 1939)mlácă f., pl.
ăcĭ (vsl. sîrb.
mlaka, bg.
mlaká, mlaștină, d.
mlac, căldicel, adică „loc de unde izvorăște apă căldicică”, ca
topliță, care, de la „baĭe caldă naturală”, a ajuns să însemne „băltoagă [!]”. V.
mlaștină).
Vest. Rar. Loc mlăștinos.
mlacă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mlácă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. mlắcii; pl. mlăcimlacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mlacă f. mlaștină:
sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui OD. [Serb. MLAKA].