mită (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă
1, – Din
sl. mito.mită (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mítă (míte), s. f. – Șperț, bani care servesc pentru a da șperț.
Sl. myto „recompensă” (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 198),
cf. sb.,
cr. mit(o), pol.,
rus. myto. –
Der. mitariu, s. m. (
înv., persoană coruptă);
mitui, vb. (a da mită);
mituială, s. f. (șperțuială);
mitărnicie, s. f. (
înv., șperț).
mită (Dicționar de argou al limbii române, 2007)MITĂ atenție, blat, blătescu, cacao, drept, injecție, mangă, mânjeală, peșcheș, pincă, plic, plocon, șpagă, șperț, uium.
mită (Dicționaru limbii românești, 1939)mítă f., pl.
e (vsl.
myto, plată, cîștig, mită; bg.
mito, vamă; sîrb.
mit, mită; rus. pol.
myto, vamă, d. got.
môta, vgerm.
mûta, ngerm.
maut, vamă, care vine d. lat.
mûto, -áre, a schimba, a muta).
Vechĭ. Vamă.
Azĭ. Banĭ orĭ alte lucrurĭ date unuĭ funcționar ca să te servească pe tine contra interesuluĭ statuluĭ. V.
bacșiș, mîzdă, sfănțuĭesc.mită (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mítă s. f.,
g.-d. art. mítei; pl. mítemită (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mită f. bani dați spre a corupe, mai ales pe un judecător:
a da, a lua mită. [Slav. MYTO].