mitui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MITUÍ, mituiesc, vb. IV.
Tranz. A da cuiva mită. –
Mită +
suf. -ui.mitui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mituí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. mituiésc, imperf. 3
sg. mituiá; conj. prez. 3
să mituiáscămituì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mituì v. a da mită, a cumpăra cu bani:
a mitui pe judecători.