minge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍNGE, mingi, s. f. 1. Obiect sferic (rar ovoidal), de diverse dimensiuni și greutăți, confecționat din cauciuc, piele, celuloid, material plastic etc. (umplut cu aer), care se folosește în diferite jocuri (sportive), în gimnastica medicală etc.; balon (
1).
2. Joc cu mingea (
1). [
Var.:
míngie s. f.] –
Cf. sl. mêč.minge (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mínge (míngi), s. f. – Balon. –
Var. (
Bucov.)
mince. Sl. męčĭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 197; Byhan 318; Berneker, II, 42; Conev 104),
cf. sb. mečak, rus. mjačĭ, mag. mancs.minge (Dicționaru limbii românești, 1939)mínge și (nord)
mínce f. (vsl.
mencĭ, minge, d.
menkŭkŭ, moale; bg.
méčka, gogoloș de brînză cu pîne [!]; sîrb.
meča, mez [!] de pîne; rus.
mĕačĭ, minge; ceh.
mič, minge; ung.
mancs, minge). Ghem (cocoloș, bilă, sferă) de pînză, de pele [!] și maĭ ales de gumă cu care se joacă copiiĭ.
A te juca cu mingea, a te juca cu mingea singur.
A te juca la minge, a te juca cu alțiĭ la minge. – Și
mice (Tec. Fc.). În Trans. și
mice (rTP. 1925, 23),
loptă, habuc și
surducă.minge (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mínge s. f.,
art. míngea, g.-d. art. míngii; pl. mingi, art. míngileminge (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)minge f. mic glob elastic cu care se joacă copiii. [Și
mince = slav. *MẼČĬ, cf. ceh. MIČ].