micșunea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MICȘUNEÁ, micșunele, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori parfumate, galbene-aurii, cultivată ca plantă ornamentală
(Cheiranthus cheiri). ◊
Expr. Când va face plopul mere și răchita micșunele = niciodată. ♦ (
Pop.) Micsandră. [
Var.:
micșunícă s. f.] –
Cf. tc. menekșe.micșunea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)micșuneá (micșunéle), s. f. –
1. Viorea (Viola odorata). –
2. Varietăți de violete (Viola declinata,
V. hirta,
V. saxatilis,
V. Jooi,
V. tricolor). – „3.” Micsandră (Matthiola incana).
Tc. mehekșe, din
per. benefše (Șeineanu, II, 259; Meyer 263),
cf. ngr. μενεζές,
alb.,
bg. menekše. –
Der. micșuniu, adj. (violet).
micșunea (Dicționaru limbii românești, 1939)micșuneá f., pl.
ele (turc.
menekše, viorea [lat.
viola], d. pers.
benefše; ngr.
menexés. V.
mixandră).
Munt. vest. Viorea (
viola odorata).
Munt. est. Mold. Șiboĭ, o plantă cruciferă cu florĭ galbene ruginiĭ, roșiĭ și albe mirositoare (
matthiola și
cheiránthus).
Rădăcină de micșunea. V.
stînjinel.micșunea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)micșuneá/micșunícă s. f.,
art. micșuneáua/micșuníca, g.-d. art. micșunélei; pl. micșunéle, art. micșunélelemicșuneà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)micșuneà f. Mold. (în Muntenia
micșunele) micsandră de coloare ruginie. [Metateză din turc. MENEKŠÉ].