metoc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)METÓC, metocuri, s. n. Mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mănăstiri;
spec. clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire. [
Var.:
metóh, (
reg.)
mitóc s. n.] – Din
sl. metohŭ.metoc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)metóc (metócuri), s. n. –
1. Mănăstire dependentă de alta. –
2. Reședință călugărească în afara mănăstirii. –
Var. metoh, mitoc, (
pl.)
metoace. Mr. mitohe. Ngr. μετόχι (Roesler 572; Murnu 37), parțial prin intermediul
sl. metochĭ (Vasmer,
Gr., 98; Conev 108). –
Der. mitocan, s. m. (bădăran, nerod, nătărău; mojic, grosolan), după Filimon de la un
metoc sau reședință din București, din cartierul Dealul Spirii, pentru al cărui sens
cf. sp. arrabalero; mitocancă, s. f. (mahalagioaică);
mitocănesc, adj. (vulgar, necioplit);
mitocănește, adv. (mîrlănește);
mitocănie, s. f. (grosolănie, necuviință);
mitocănime, s. f. (adunătură de mitocani).
metoc (Dicționaru limbii românești, 1939)metóc și
-óh, V.
mitoc.metoc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!metóc s. n.,
pl. metócurimetoc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)metoc n. (pl.
metoașe)
1. sucursală de mănăstire pusă sub protecțiunea alteia mai cu vază, pământeană sau străină;
2. căsuță clădită lângă o mănăstire de un călugăr care dispune de mijloace spre a duce o vieață particulară ca un pensionar. [Gr. mod. METÓHI].