mesteca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MESTECÁ2 vb. I
v. amesteca.mesteca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MESTECÁ1, méstec, vb. I.
Tranz. A sfărâma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (pentru a-l înghiți). ♦ A învârti ceva (cu limba) în gură. ♦
Fig. A pune la cale; a plănui. –
Lat. masticare.mesteca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mestecá (méstec, mestecát), vb. – A amesteca în gură. –
Megl. mestic, misticari. Lat. mastĭcāre (Diez, I, 268; Philippide,
Principii, 98; Pușcariu 1062; REW 5398),
cf. it. masticare, prov. mascher, fr. mâcher, sp.,
port. masgar. –
Der. mestecător, s. m. (cel care mestecă).
mesteca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mestecá (méstec, át), vb. – A amesteca.
Lat. *
mixticāre (Pușcariu 1063; Candrea-Dens., 1085; Iordan,
Dift., 123; REW 5398a),
cf. alb. meštekuem, it. mestare, abruz. (am)misteka, cf. amesteca. –
Der. mestecător, adj. (
înv., răsculat; care amestecă);
mestecător, s. n. (bătător, mai);
mestec, s. n. (
înv., amestec);
mestecătură, s. f. (amestec, dezordine);
mestecuș, s. n. (bătător; băț pentru a amesteca porumbul fiert);
mestecău, s. n. (
Trans., făcăleț;
Arg., gură, plisc).
mesteca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mestecá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
méstecămestecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mestecà v. a sfărâma cu dinții:
a mesteca pâine. [Lat. MASTICARE].
mestecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mestecà v. V.
amesteca.