mesteacăn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MESTEÁCĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze verzi-cenușii și cu flori grupate în amenți
(Betula verrucosa); p. restr. lemnul acestui arbore. ◊
Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care crește în regiunile alpine
(Betula humilis). Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust până la jumătate de metru
(Betula nana). Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș
(Betula pubescens). –
Lat. mastichinus.