mazăre (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁZĂRE s. f. Plantă erbacee de cultură, din familia leguminoaselor, cu flori albe sau trandafirii și cu semințe sferice, comestibile, închise în păstăi (
Pisum sativum). ◊
Mazăre de câmp = plantă asemănătoare cu mazărea, cultivată ca nutreț pentru vite (
Pisum arvense).
Mazăre sălbatică = plantă erbacee agățătoare cu flori roșii, parfumate (
Pisum elatius). ♦
P. restr. Păstăile (cu semințe) sau semințele comestibile ale acestei plante;
p. ext. mâncare pregătită din aceste semințe. –
Cf. alb. modhullë.mazăre (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mázăre s. f. – Legumă (Pisum sativum). –
Mr. madzîre. Origine necunoscută. S-a identificat cu dacicul μοζουλα menționat de Dioscorides (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1877, 522; Tocilescu,
Dacia înainte de romani, București, 1880, 569; Philippide, II, 720; Capidan,
Raporturile, 537; Weigand,
BA, III, 236); dar, pe de o parte, acest nume desemnează cimbrul, a cărui asemănare cu mazărea nu este convingătoare; și, pe de altă parte, Jokl,
Litteris, IV, 200,
cf. Sandfeld 95, a demonstrat că trebuie să se citească μιζουλα. S-a presupus un tracic *
mazala (Pascu, I, 190) sau *
mazela (Diculescu 207); o sursă anterioară
indoeurop. (Lahovary 123 și 336). În fine,
der. din
tc. (
per.)
maș nu pare posibilă fonetic (Roesler 598). Legătura cuvîntului
rom. cu
alb. modhulje „mazăre” (Meyer 284; Tiktin; Rosetti, II, 119) pare evidentă, dar nu lămurește mult originea cuvîntului (
der. rom. din
alb. nu e posibilă; mai sigur este că ambele cuvinte conduc la o sursă comună). Ar putea fi vorba de un cuvînt balcanic, din aceeași familie cu
sl. zrŭnu, zerno „boabă”,
lituan.
žirnis „mazăre”; dar trebuie stabilită mai întîi originea plantei și a cultivării ei.
Der. măzărar, s. m. (insectă parazită, Bruchus pisi);
măzărat, adj. (granulos);
măzărică, s. f. (măzăriche, Vicia sativa; plantă leguminoasă, Lathyrus tuberosus; Banat, varietate de fasole);
măzăriche, s. f. (Vicia sativa, Vicia dumetorum, Vicia lathyroides, Vicia silvatica; grindină; trichină, trichinoză);
măzăroi, s. m. (
Trans., mazăre). Din
rom. provine
bg. măzarik (Capidan,
Raporturile, 232).
mazăre (Dicționaru limbii românești, 1939)mázăre f., pl.
ĭ (cp. cu lat.
mazela și cu alb.
módhulă, mazăre, probabil rudă cu pers.
maš, mazăre. După Meyer, Dicț. alb. la
kokomare, 194, d. alb.
marăză, tufă de frag. Cp. și cu
vĭezure). O plantă leguminoasă papilionacee agățătoare care produce boabe în păstăĭ și din care se cultivă o mulțime de varietățĭ culinare (
pisum):
mazăre păstăĭ, mazăre boabe, un bob de mazăre.mazăre (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MÁZĂRE (
cuv. autohton)
s. f. Plantă alimentară și furajeră, anuală, din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din 2-3 perechi de foliole, flori albe și fructul o păstaie cu 3-9 semințe (
Pisum sativum). Are o perioadă scurtă de vegetație (60-120 zile).
M. verde conține proteine, hidrați de carbon, sodiu, potasiu, calciu, fier, vitaminele A, B
1, B
2, C etc. Originară din Afghanistan, India și de pă țărmurile
M. Mediterane, este cultivată în Europa cu
c. 5.000 de ani
î. Hr. În România, a fost introdusă în cultură în
sec. 17. ♦ Păstăile sau semințele acestei plante; mâncare preparată din aceste semințe.
mazăre (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mázăre s. f.,
g.-d. art. mázăriimazăre (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mazăre f.
1. plantă leguminoasă alimentară ce produce boabe într’o teacă (
Pisum sativum);
2. boabele plantei. [Albanez MÓDZULĂ].