maniheism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANIHEÍSM s. n. Doctrină religioasă din Orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. – Din
fr. manichéisme.maniheism (Dicționar de neologisme, 1986)MANIHEÍSM s.n. Doctrină religioasă-filozofică din Orient, care, îmbinând eclectic zoroastrismul cu elemente creștine și budiste, susținea ideea luptei veșnice între cele două principii, binele și răul. [< fr.
manichéisme, cf.
Maniheu – învățat persan].
maniheism (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANIHEÍSM s. n. 1. doctrină religioasă-filozofică, care stabilește ca principiu fundamental lupta veșnică dintre cele două principii contrare, binele și răul. 2. atitudine care se inspiră din concepția dualistă a binelui și răului. (< fr.
manichéisme)
maniheism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MANIHEÍSM (‹
fr. {i})
s. n. Mișcare religioasă al cărei nume provine de la întemeietorul său
Mani. Doctrinar.
m. încorporează elemente zoroastriste, budiste și creștine și este radical dualist, reprezentând lumea și îndeosebi omul ca o luptă continuă între două principii total independente, al binelui și al răului, (al luminii și al întunericului, al lui Dumnezeu și al diavolului). Mântuirea omului nu este posibilă decât alegând să fie de partea luminii, să practice ascetismul sau cel puțin să respecte o morală strictă și să se pregătească, prin rugăciune și pioșenie, pentru judecata de apoi, când nemaniheii vor cădea definitiv pradă întunericului.
M. a atins perioada de maximă înflorire în
sec. 3-4, după care a cunoscut prigonirea de către creștini (
sec. 5) și islamiști (
sec. 8-9).
maniheism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)maniheísm s. n.maniheism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)maniheism n. erezia maniheilor cari admiteau două prime principii, unul bun și altul rău.