mani (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANI s. m. pl. Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului. – Din
lat. manes, -ium.mani (Dicționar de neologisme, 1986)MANI s.m.pl. (
La romani) Sufletele celor morți, considerate ca divinități. [< lat.
manes].
mani (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANI s. m. pl. (la romani) sufletele celor morți, considerate ca divinități. (< lat.
manes)
mani (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)Mani =
Manes.mani (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MANI (
MANES sau
MANIHEUS) (
c. 216-275), probabil nobil persan. Întemeietorul
maniheismului. Și-a expus doctrina într-un lung șir de predici în Persia, Asia Mică, India și China, apoi în șapte scrieri. Deși s-a bucurat de un mare prestigiu, nu a reușit să impună doctrina sa ca religie oficială. Suveranul sasanid, Bahram I (273-276), sub presiunea preoțimii mazdeiste, a decis încarcerarea lui
M. care moare în temniță.
mani (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MANÍ (‹
lat.)
s. m. pl. (în mitologia romană) Sufletele celor morți, considerate divinități ocrotitoare ale familiei. Cultul zeilor
m. a avut o mare amploare și persistență, lor fiindu-le consacrată sărbătoarea
Parentalia (18-21 febr.).
mani (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mani1 s. m. pl.,
art. mániimani (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)máni2/máni-máni (
reg.)
interj.