mană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁNĂ s. f. 1. Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici ghemuri cenușii, purtate uneori în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie
(Lecanora esculenta); p. ext. pâine făcută din acest lichen. ♦
Fig. Rod; frupt. ♦ Belșug, abundență.
2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite.
3. Compus:
mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule, care crește în preajma apelor și prin mlaștini
(Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor;
p. ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după ploaie. – Din
sl. mana, ngr. mánna.mană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mánă (-ne), s. f. –
1. Lichen comestibil. –
2. Beneficiu, profit. –
3. Abundență, productivitate. –
4. Secreție vîscoasă a unor plante. –
5. Oidium (Perenospora viticola). –
Mr. mană. Ngr. μάννα (
sec. XVII), în parte prin
bg. mana (Tiktin; Candrea). –
Der. mănos, adj. (fertil, bogat; folositor, rentabil);
înmănoșa, vb. (
Trans., rar, a fertiliza);
mănoșie, s. f. (abundență, fertilitate).
mană (Dicționaru limbii românești, 1939)mánă f., pl.
e (ngr. și vgr.
mánna, d. ebr.
man). Un aliment miraculos pe care, după cum zic Jidaniĭ, Dumnezeŭ li-l trimitea lor pe cînd umblaŭ vagabonzĭ pin [!] deșert.
Fig. Aliment abundant [!] și eftin [!] saŭ alt chilipir:
bugetu e mana multora. Producțiune, spor:
mana cîmpurilor, a vacilor. Un suc dulce și gros care picură din niște varietățĭ de frasin (V.
mojdrean). Pîrpoală, o boală a vițeĭ de vie cauzată de cĭuperca parazită
plasmópara (saŭ
peronóspora)
viticola (fr.
mildiou, engl.
mildew), și care se evită stropind vița cu o soluțiune de sulfat de cupru. O boală cauzată vegetațiuniĭ de o ploaĭe cu soare.
Mană de ape, o graminee acŭatică (
glycéria aquatica [saŭ
spectabilis]).
Mana Jidovuluĭ, smeură (Trans.).
mană (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mánă, -e, s.f. –
1. (în mit. diferitelor popoare) O forță impersonală cu caracter sacru, ce se poate afla în orice lucru sau ființă.
2. (în mit. rom.) Substanță activă, potență fecundă sau calitate a unei substanțe nutritive: mana câmpului, mana grâului, mana laptelui etc. (Evseev 2001).
3. „Laptele gros și unturos, galben ca ceara, dulce ca mierea, gros ca untura” (Papahagi 1925: 283): „Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta” (Bilțiu 1990: 300). – Din sl. mana.
mană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mánă s. f.,
g.-d. art. máneimană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mană f.
1. nutriment miraculos (căzut din cer) al Israeliților în deșerturile Arabiei;
2. suc ce curge din unele vegetale și care formează un purgativ ușor;
3. (termen ciobănesc) lapte smântânos, lapte mult și bun:
mana vitelor; poporul crede că babele vrăjitoare, în zorile zilei de Sf. Gheorghe, iau mana vacilor, atunci laptele e stricat, vânăt și nu prinde smântână:
poate au luat strigoaicele mană dela vaci CR.;
4. fig. spor, belșug:
cler îngrășat cu mana averilor mănăstirești AL.;
5. rouă de vară ce strică roadele și în special vița de vie;
6. Bot. mana jidovului, rug de munte sau smeur. [Lat. MANNA; sensul 3 e o aplicațiune indigenă și specială a termenului biblic].