major (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAJÓR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline.
2. Foarte important, principal. ♦ (
Log.: în sintagmele)
Termen major = predicatul concluziei unui silogism.
Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului.
3. (
Înv.;
Mil.; în sintagmele)
Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat,
m.)
v. plutonier. 4. (
Muz.; în sintagma)
Gamă majoră sau
mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din
fr. majeur.major (Dicționar de neologisme, 1986)MAJÓR, -Ă adj. 1. Ajuns la majorat.
2. Principal, de mare importanță.
3. (
Muz.)
Gamă majoră sau
mod major = gamă sau mod din cinci tonuri și două semitonuri, situate între treptele a treia și a patra, a șaptea și a opta.
4. (
Log.)
Termen major = predicatul concluziei unui silogism;
premisă majoră = premisa care conține termenul major. [< fr.
majeur, cf. lat.
maior – comparativul lui
magnus].
major (Marele dicționar de neologisme, 2000)MAJÓR, -Ă adj. 1. (despre oameni) ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanță. ♦ caz de forță ~ă = situație, eveniment neașteptat care împiedică pe cineva să facă un anumit lucru. 3. (muz.) mod ~ sau gamă ~ă = mod sau gamă din cinci tonuri și două semitonuri (între treptele III-IV și VII-VIII). 4. (log.) termen ~ = predicatul concluziei unui silogism; premisă ~ă = premisa care conține termenul major. (< fr.
majeur, major, lat.
maior)
major (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)majór (majóră), adj. – (Mai) mare.
Lat. maior (
sec. XIX) cu pronunțarea din
fr. majeur, cf. major. –
Der. (din
fr.)
majorat, s. n.;
majoritate, s. f.;
majoritar, adj.;
majora, vb. (a mări);
majordom (
var. maiordom),
s. m.;
majusculă (
var. maiusculă),
s. f.major (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MAJOR [méidʒə],
John (
n. 1943), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator, i-a succedat Margaretei Thatcher în funcția de
prim-min. (1990-1997).
major (Dicționaru limbii românești, 1939)*majór, -ă adj. (lat.
májor, -óris, maĭ mare, d.
magnus, mare. V.
maĭor, maĭ 4, măĭestru).
Forță majoră, forță irezistibilă, independentă de voință (o boală, o ploaĭe ș. a.):
n´am putut veni din cauză de forță majoră. Jur. Care a ajuns la majorat.
Muz. Gama majoră. V.
gamă.major (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)majór1 adj. m.,
pl. majóri; f. majóră, pl. majóremajor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)majór2 (
înv.)
s. m.,
pl. majórimajor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)major a.
1. irezistibil, independent de voință:
forță majoră; 2. Muz. compus din două tonuri:
mod major; 3. Jur. cel ce a ajuns în vârstă majorității.