magnet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAGNÉT, magneți, s. m. Minereu de fier care are proprietatea de a atrage materialele feromagnetice; corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier. – Din
ngr. maghnítis, germ. Magnet.magnet (Dicționar de neologisme, 1986)MAGNÉT s.m. Corp care are însușirea de a atrage fierul. [Pl.
-eți, (rar, s.n.)
-turi. / < germ.
Magnet, cf. lat., gr.
magnes <
Magnesia – oraș din Asia Mică, unde au fost descoperite în antichitate minereuri magnetice].
magnet (Marele dicționar de neologisme, 2000)MAGNÉT s. m. corp care are însușirea de a atrage fierul. (< germ.
Magnet)
magnet (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)magnét (magnéți), s. m. – Metal care atrage alte metale. –
Var. (
înv.)
magnit. Mr. magnit. Lat. magnes, -etis (
sec. XIX), și, mai înainte (
sec. XVII) din
gr. μαγνήτης.
Der. din
rus. magnit (Sanzewitsch 205) nu pare posibilă. –
Der. (din
fr.)
magnetic, adj.;
magnetism, s. n.;
magnetită, s. f.;
magnetiza, vb.;
magnetizor, s. m.;
magneto, s. n.magnet (Dicționar de argou al limbii române, 2007)magnet, magneți s. m. (intl.) mână.
magnet (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MAGNÉT (‹
ngr.,
germ.)
s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare.
M. produce în spațiul înconjurător un
câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor
m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare.
M. prezintă două regiuni, numite
poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă.
M. pot fi
temporari sau
permanenți și
naturali sau
artificiali.magnet (Dicționaru limbii românești, 1939)*magnét m. și n., pl.
e (lat.
magnes, magnétis, d. vgr.
mágnes și
magnétes [subînț.
lithos, peatră [!]], din Magnezia, un oraș din Lidia, în Asia Mică, unde se găseaŭ magnețĭ. V.
manganez). Un mineral, care are proprietatea de a atrage feru [!].
Fig. Ceĭa ce atrage în mod puternic și misterios:
frumuseța [!] e un magnet. – Magnetu natural e un oxid de fer [!], cel artificial e o bucată de oțel frecată cu alt metal. Greciĭ găseaŭ magnețiĭ naturalĭ pe la Magnezia (Lidia, în Asia Mică), ĭar ceĭ artificialĭ par a nu fi fost știuțĭ în Europa în ainte [!] de seculu [!] XII. Magnețiĭ servesc la facerea busolelor și mașinilor electro-magnetice, la recunoașterea feruluĭ în minerale, ĭar în medicină la extragerea așchiilor de fer, la nevralgiĭ ș. a. – Vechĭ
magnit (ngr.
magnitis).
magnet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)magnét s. m.,
pl. magnéțimagnet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)magnet m.
1. substanță minerală ce are proprietatea de a atrage fierul: magnetul natural e un oxid de fier; cel artificial, o bucată de oțel frecat cu alt metal;
2. fig. ceea ce atrage și farmecă.