lume (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÚME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊
Expr. De când (
e sau
cu)
lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată;
Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (
Reg.)
Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată.
Nici pentru toată lumea sau
pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip.
Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare.
Parcă toată lumea e (sau
ar fi)
a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit.
2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar.
3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊
Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa).
Lumea nouă = cele două Americi și Oceania.
Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊
Expr. În (sau
prin)
toată lumea (sau
lumea toată) = pretutindeni, peste tot.
În (sau
din)
fundul lumii sau
(de) peste lume = (de) foarte departe.
A se duce (sau
a fugi, a pleca)
în lume (sau
în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde.
A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece.
A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.).
A umbla prin lume sau
a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda.
A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea.
A dormi (sau
a adormi)
ca dus (sau
ca dușii)
de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc.
4. (
Înv. și
reg.) Lumină.
Lumea ochiului (sau
ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊
Expr. (Rar)
A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg.
II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor.
2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice.
Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊
Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊
Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊
Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită.
Lume(a) de pe lume sau
lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni.
A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil.
A ieși (sau
a scoate capul)
în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea.
A ajunge (sau
a fi)
de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs.
III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊
Expr. A veni pe lume = a se naște.
A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale.
Nu știe pe ce lume e (sau
se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit.
A-i fi (cuiva)
lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să...
Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți.
Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊
Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste.
2. (În sintagmele)
Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii.
Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele.
Lume de apoi (sau
lumea cealaltă, ceea lume) =
a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte;
b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. –
Lat. lumen.lume (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lúme (lúmi), s. f. –
1. Lumină. –
2. Univers, creație. –
3. Oameni. –
Mr.,
istr. lume, megl. lumi. Lat. lūmen „lumină” (Pușcariu 993; Candrea-Dens., 1014; REW 5161; Densusianu,
GS, II, 324),
cf. it.,
prov.,
port. lume, cat. llum, sp. lumbre. E dubletul lui
lumină. Se presupune că semantismul se explică printr-un calc al
sl. svĕtŭ „lumină; lume” (Rosetti, III, 90); dar ipoteza nu-i necesară, deoarece evoluția poate fi spontană,
cf. mag. világ, care are și el cele două sensuri. –
Der. lumesc, adj. (laic; de lume; veneric);
lumeț, adj. (lumesc, frivol);
lumește, adv. (laic).
lume (Dicționaru limbii românești, 1939)lúme f. (lat.
lumen, lumină; it. pv. pg.
lume, cat.
llum, sp.
lumbre. Rom.
lume e imitat după vsl.
svĕtu, care înseamnă și „lumină”, și „lume”, ca și ung.
világ. V.
lumină). Totalitatea lucrurilor și ființelor existente, ceru și pămîntu, universu:
Dumnezeŭ a creat lumea. Planetă saŭ sistemă [!] de planete:
pluralitatea lumilor. Globu pămîntesc:
a face ocolu lumiĭ. Continent, regiune întinsă:
America și Oceania se numește [!] „lumea noŭă”. Regn:
lumea animală, vegetală. Neamu omenesc:
banu e regele lumiĭ. Generațiunĭ de oamenĭ, societate de oamenĭ):
Greciĭ și Romaniĭ îs numițĭ „lumea veche”. Vĭața seculară (în opoz. cu cea monastică):
a părăsi lumea pentru mînăstire. Oamenĭ:
toată lumea din teatru. Societate, grupă de oamenĭ, clasă, sectă:
lumea civilă, militară, didactică, comercială, musulmană. Lumea bună, lumea mare, boĭerimea, nobilimea, societatea înaltă.
Cea-laltă lume (în nord
ceĭa lume), lumea celor morțĭ.
A te duce pe cea-laltă lume, a muri.
A-țĭ lua lumea´n cap, a fugi în lume, a pleca departe de aĭ tăĭ și a te ascunde în lume.
A fugi de lume, a evita societatea.
A ĭeși în lume, a apărea în societate.
Venise lume după (fals
de pe)
lume, venise foarte multă lume.
Ca vaĭ de lume, răŭ, urît, prost, în stare proastă:
a cînta ca vaĭ de lume, căruța a ajuns acasă ca vaĭ de lume. Ca lumea, ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cuvine:
a cînta ca lumea. Cît lumea (de mult), mult, din belșug:
era grîŭ cît lumea. Cît lumea saŭ
cît e lumea saŭ
cît e lumea și pămîntu, nicĭ-odată, nicăĭerĭ:
așa frumuseță [!] nu se maĭ găsește cît e lumea și pămîntu! De cînd lumea, de cînd există lumea, din mare vechime:
calomnia e de cînd lumea. O lume întreagă, mulțĭ saŭ toțĭ:
o lume´ntreagă știe asta. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd îțĭ place maĭ mult ceva, cînd te simțĭ maĭ fericit.
Peste lume, la capătu lumiĭ, foarte departe, la dracu´n praznic:
a locui la capătu lumiĭ. Gura lumiĭ, mincĭunile (calomniile) oamenilor.
Om de lume, 1. om din societate (nu călugăr), 2. om de societate, ĭubitor de lume multă, lumeț.
Preut de lume, preut de mir, lumesc, laic (nu călugăr).
Cîntec de lume, cîntec profan (nu de biserică). V.
mir 3.lume (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lúme s. f.,
g.-d. art. lúmii; pl. lumilume (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lume f.
1. lumină:
o potecă care s’o scoată la lume ISP.
se turbură cerul, nu mai vede lume PANN;
2. diamantul unui inel:
lumea inelului (cf. vechiu-rom.
lumea ochiului, pupilă); ║
1. tot ce e luminat sub soare, universul întreg, cerul și pământul:
creațiunea lumii; lume albă (în basme), cea locuită de oameni, în opozițiune cu
lumea neagră (sau tărâmul celălalt), unde domnește o noapte adâncă în mijlocul zilei și unde locuesc ființe dușmane omului;
ceea lume, vieața d’apoi;
2. globul pământesc:
a face ocolul lumii; lumea vechie, lumea nouă, continentul vechiu și cel nou;
3. planetă presupusă locuită:
lumi s’află în jurul fiecării stele; 4. neamul omenesc:
opiniunea e regina lumii; 5. generațiuni de oameni, societate umană:
lumea vechie, lumea modernă; 6. vieață seculară, în opozițiune cu cea monastică:
om de lume, cântec de lume; 7. societate înaltă:
se mișcă în lumea mare; ca lumea, cum se cade:
să învețe carte ca lumea CAR.;
8. oameni (luați în parte):
se adunase lume multă; o lume, ceva în mare număr. [Lat. LUMEN, lumină; sensul de «univers», deja familiar celor mai vechi monumente literare, își găsește o analogie în slav. SVĬETŬ, care însemnează totdeodată lumină și lume].
lume (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÚME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊
Expr. De când (e sau
cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată;
Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (
Reg.)
Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată.
Nici pentru toată lumea sau
pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip.
Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit luciu nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o graba prea mare.
Parcă toată lumea e (sau
ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit.
2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale.
Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊
Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa).
Lumea nouă = cele două Americi și Oceania.
Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊
Expr. În (sau
prin)
toată lumea (sau
lumea toată) = pretutindeni, peste tot.
În (sau
din) fundul lumii sau
(de) peste lume = (de) foarte departe.
A se duce (sau
a fugi, a pleca) în lume (sau
în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde.
A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece.
A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.).
A umbla prin lume sau
a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda.
A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea.
A dormi (sau
a adormi) ca dus (sau
ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc.
4. (
înv. și
reg.) Lumină. ◊
Lumea ochiului (sau
ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊
Expr. (Rar)
A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg.
II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor.
2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice.
Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊
Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊
Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊
Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită.
Lume(a) de pe lume sau
lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni.
A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil.
A ieși (sau
a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea.
A ajunge (sau
a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau
a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs.
III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊
Expr. A veni pe lume = a se naște.
A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale.
Nu știe pe ce lume e (sau
se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit.
A-i fi (cuiva)
lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să...
Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți.
Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊
Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste.
2.(În sintagmele)
Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii.
Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele.
Lumea de apoi (sau
lumea cealaltă, ceea lume) =
a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte;
b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. —
Lat. lumen.