logofăt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊
Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau al mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban.
Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt.
Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt.
Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii.
Logofăt de taină (sau
domnesc) = secretar particular al domnului.
Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești.
2. (
Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist.
3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din
ngr. logothétis.logofăt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)logofắt (logoféți), s. m. –
1. În vechea organizare socială, nobil de prim rang, președinte al sfatului și păstrător al sigiliului principatului; cancelar. –
2. (Înv.) Ministru în diferite ramuri administrative:
logofătul dreptății, ministru de justiție;
logofătul Credinței, ministru al cultelor;
logofăt de obiceiuri, maestru de ceremonii. –
3. Secretar, scrib. –
4. (
Munt.) Administrator de moșie. –
5. (
Mold.) Lacheu. –
6. Titlu ironic dat tinerilor intelectuali sau celor cu pretenții intelectuale. –
Mr. logothet. Ngr. λογοθέτης, parțial prin intermediul
sb. logotetĭ, logofetĭ (Murnu 33; Tiktin;
cf. Vasmer
Gr., 91),
cf. tc. logofet. Sec. XIV. –
Der. logofeteasă, s. f. (nevastă de logofăt);
logofețel, s. m. (scrib, copist);
logofeție, s. f. (demnitatea de logofăt).
logofăt (Dicționaru limbii românești, 1939)logofắt m., pl.
ețĭ (ngr.
logothétis, d. vgr.
logothétes [
lógos, cuvînt, socoteală, și
tithemi, pun]; vsl.
logotheiŭ, turc.
loghofet).
Vechĭ. Cancelar, ministru (primu boĭer, prezident al divanuluĭ, redactoru documentelor și șefu ispravnicilor. În Țara Românească el venea în rang îndată după marele ban).
Marele logofăt, prezidentu divanuluĭ;
al doĭlea logofăt, vice-prezidentu divanuluĭ;
al treilea logofăt, secretaru mareluĭ logofăt.
Logofătu credințeĭ, ministru de culturĭ (bisericile și școalele).
Logofătu dreptățiĭ, ministru de justiție.
Logofătu de obiceĭurĭ, maestru de ceremoniĭ al curțiĭ domneștĭ.
Logofăt de taĭnă, secretar (maĭ ales domnesc), copist.
Logofăt de divan, scriitor de documente. Titlu onorific boĭerilor de la țară.
Azĭ Munt. Pop. Notar (numit și
logofăt de sat). Iconom, intendent ș. a. (la țară).
Mold. Fecĭor boĭeresc.
Fig. Iron. Intelectual, tînăr maĭ spălat, scriitoraș ș. a. (căruĭa i se zice:
Logofete, brînză în bete, lapte acru´n călămărĭ, chiŭ și vaĭ pin [!] buzunărĭ, adică „e foarte sărac cu asemenea meserie”). V.
boĭer.logofăt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)logofắt s. m.,
pl. logoféțilogofăt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)logofăt m. od.
1. intâiul boier, prezident al Divanului (în Muntenia Logofătul venia după marele Ban), întocmia documentele și era mai marele peste ispravnici;
2. ministrul, mai ales de justiție:
logofătul credinței (bisericesc), al dreptății; logofăt de obiceiuri, maestrul de ceremonii al palatului domnesc;
logofăt de taină, secretar domnesc;
3. titlu onorific ce se da boierilor cari steteau la țară;
4. (
de divan) scriitor de documente; 5. secretar, copist:
logofeți de taină; 6. astăzi: a) notar într’o comună rurală:
logofăt de sat; b) cel însărcinat cu transmiterea ordinelor în administrațiunea unei moșii. [Gr. mod LOGOTHÉTES]. V.
făt-logofăt.logofăt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊
Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea Cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida Divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban.
Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt.
Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt.
Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii.
Logofăt de taină (sau
domnesc) = secretar particular al domnului.
Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful Cancelariei domnești.
2. (
înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist.
3. Vătaf (la o moșie boierească). — Din
ngr. logothétis.