logofăt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊
Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau al mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban.
Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt.
Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt.
Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii.
Logofăt de taină (sau
domnesc) = secretar particular al domnului.
Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești.
2. (
Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist.
3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din
ngr. logothétis.