locuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LOCUȚIÚNE, locuțiuni, s. f. Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. ♦ (
Înv.) Expresie. [
Pr.:
-ți-u-. –
Var.: (
înv.)
locúție s. f.] – Din
fr. locution, lat. locutio, -onis.locuțiune (Dicționar de neologisme, 1986)LOCUȚIÚNE s.f. Grup de cuvinte care, pierzându-și semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție gramaticală unică. [Pron.
-ți-u-, var.
locuție s.f. / cf. fr.
locution, lat.
locutio].
locuțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)LOCUȚIÚNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. (< fr.
locution, lat.
locutio)
locuțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*locuțiúne f. (lat.
locutio, -ónis, d.
loqui, locutum, a vorbi). Modu de a vorbi, expresiune.
Locuțiune adverbială, reuniune de cuvinte egale cu un adverb, ca:
cu artă îld.
artistic.locuțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)locuțiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. locuțiúnii; pl. locuțiúnilocuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LOCUȚIÚNE, locuțiuni, s. f. Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. ♦ (
înv.) Expresie. [
Pr.:
-ți-u-. —
Var.: (
înv.)
locúție s. f.] — Din
fr. locution, lat. locutio, -onis.locuțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)locuți(un)e f. mod de a vorbi.