lavrentină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lavrentínă (lavrentíne), s. f. – Plantă, Ajuga reptans.
Lat. Laurentina, sec. XIX (Tiktin). Pare un
der. artificial.
lavrentină (Dicționaru limbii românești, 1939)lavrentínă f., pl.
e (d.
Lavréntie, după pronunțarea ngr. îld.
Laurénțiŭ, nume propriu).
Ce județ? Tămîiță.
lavrentină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lavrentină f.
Bot. tămăiță. [Tras din numele propriu
Lavrentie, Laurențiu].