juxtapunere - explicat in DEX

juxtapunere (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

juxtapunere (Dicționar de neologisme, 1986)
JUXTAPÚNERE s.f. Acțiunea de a juxtapune; alăturare; juxtapoziție. ♦ Alăturare a două propoziții fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. [< juxtapune].

juxtapunere (Marele dicționar de neologisme, 2000)
JUXTAPÚNERE s. f. acțiunea de a juxtapune; juxtapoziție. ◊ alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. (< juxtapune)

juxtapunere (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
juxtapúnere s. f., g.-d. art. juxtapúnerii; pl. juxtapúneri

juxtapunere (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
juxtapunere f. alăturare: cristalele se formează prin juxtapunerea moleculelor analoge.

juxtapunere (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♦ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. — V. juxtapune.