justiție - explicat in DEX

justiție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
JUSTÍȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.

justiție (Dicționar de neologisme, 1986)
JUSTÍȚIE s.f. 1. Totalitatea instanțelor judecătorești și a legilor unei țări; sistem de funcționare a instanțelor judiciare. 2. Echitate, dreptate. [Gen. -iei. / < lat. iustitia].

justiție (Marele dicționar de neologisme, 2000)
JUSTÍȚIE s. f. 1. totalitatea instanțelor judiciare; sistem de funcționare a acestor instanțe. 2. activitate fundamentală a statului, în soluționarea litigiilor. 3. echitate, dreptate. (< fr. justice, lat. iustitia)

justiție (Dicționaru limbii românești, 1939)
* justițíe f. (lat. justitia, d. justus, drept). Dreptate, virtutea de a da fiecăruĭa ceĭa ce e al luĭ. Drept, dreptate: justiția era de partea luĭ în proces. Puterea de a pedepsi saŭ răsplăti, de a face dreptate: justiția luĭ Dumnezeŭ, a oamenilor. Corpu magistraților: mutărĭ în justiție. Personificarea justițiiĭ supt forma uneĭ zeițe legate la ochĭ și ținînd o balanță: statuĭa Justițiiĭ.

justiție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
justíție (-ți-e) s. f., art. justíția (-ți-a), g.-d. justíții, art. justíției

justiție (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
justiție f. 1. virtute morală care ne face să respectăm drepturile altuia; 2. bună dreptate: a recunoaște justiția unei cauze; 3. putere de a răsplăti sau pedepsi, de a face dreptate fiecăruia: justiție umană; 4. magistrații cari dau dreptate: a se plânge justiției; Ministru de justiție, dela care depind afacerile judiciare și care dirijează curțile și tribunalele. Justiția se distinge în civilă și criminală; cea dintâi, care regulează diferendele între particulari, coprinde judecătoriile de pace și tribunalele de prima instanță; cea d’a doua judecă contraven-țiunile de resortul judecătoriilor de pace, delictele de resortul tribunalelor corec-ționale și crimele de resortul Curții cu jurați. Curțile de apel revizuiesc apoi cauzele judecate de tribunalele corecționale, iar Curtea de Casație poate casa hotărîrile tuturor tribunalelor și curților și a ordona o nouă judecare.

justiție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
JUSTÍȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Activitate fundamentală a statului, care constă în soluționarea litigiilor. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 2. Dreptate, echitate. — Din fr. justice, lat. justiția.