justițiar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JUSTIȚIÁR, -Ă, justițiari, -e, adj. Care face dreptate, care urmărește să facă dreptate. [
Pr.:
-ți-ar] – Din
fr. justicier.justițiar (Dicționar de neologisme, 1986)JUSTIȚIÁR adj., s.m. (
Liv.)
1. (Cel) care avea dreptul de a împărți dreptatea într-o regiune (mai ales în orânduirea feudală).
2. (Cel) care iubește dreptatea, iubitor de dreptate. [Pron.
-ți-ar. / < fr.
justicier].
justițiar (Marele dicționar de neologisme, 2000)JUSTIȚIÁR adj., s. n. 1. (cel) care avea dreptul de a împărți dreptatea într-o regiune (în orânduirea feudală). 2. (cel) care face dreptate, iubitor de dreptate. (< fr.
justicier)
justițiar (Dicționaru limbii românești, 1939)* justițiár m. (fr.
justicier, it.
giustiziere). Acela care, în apusu Eŭropeĭ, avea drept să-ĭ judece pe locuitoriĭ moșiiĭ luĭ. Adj. Căruĭa-ĭ place să facă dreptate:
sfîntu Ludovic a fost un rege justițiar.justițiar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)justițiár (-ți-ar) adj. m.,
pl. justițiári; f. justițiáră, pl. justițiárejustițiar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JUSTIȚIÁR, -Ă, justițiari, -e, adj. Care face dreptate, care unuărește să facă dreptate. [
Pr.:
-ți-ar] — Din
fr. justicier.