judecată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JUDECÁTĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea (
1) de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊
Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală.
2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva.
3. Acțiunea de a judeca (
4); dezbatere judiciară; proces, județ (
I, 3); soluție dată într-un litigiu. ◊
Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊
Expr. A da (sau
a trage, a chema, a trimite etc.
în ori
la)
judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii)
Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). –
Lat. judicata (
pl. lui
judicatum).