jind (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JIND s. n. Dorință adâncă, poftă (de ceva greu de obținut). ◊
Loc. adv. Cu jind = cu ardoare, plin de dorință. ◊
Loc. vb. A duce jind(ul) = a duce dorul de ceva..., a jindui (
1), a tânji după.... – Din
jindui (derivat regresiv).
jind (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jind (-duri), s. n. – Dorință adîncă, poftă.
Sl. *žęždĭ, žęžda „sete” cu disimilarea ž...ž. Se consideră în general că este vorba de un postverbal de la
jindui, vb. (a dori, a-i fi dor, a pofti, a avea chef), care ar reprezenta un
sl. *
žędovati, der. de la
žędati „a dori” (Cihac, II, 159; Conev 88; Byhan 341; DAR), care de asemenea pare posibil. –
Der. jinduitor, adj. (rîvnitor, însetat);
jinduială, s. f. (chef, privațiune; dorință neîmplinită).
jind (Dicționaru limbii românești, 1939)jind n., pl.
urĭ (vsl.
žendžĭ, žendža, sete,
žendati, a-țĭ și sete orĭ foame, a potoli, a jindui, a aștepta). Mare poftă:
a te uĭta cu jind la ceva, a dori, a pofti mult ceva pe la care-te uĭțĭ.
A duce jindul unuĭ lucru, a-ĭ duce doru, a-l dori, a-l pofti.
jind (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jind s. n.jind (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)jind n. poftă mare:
se uita cu jind la ei; a-i duce jindul, a dori cu înfocare. [Tras din
jinduì].
jind (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JIND s. n. Dorință adâncă, poftă (de ceva greu de obținut). ◊
Loc. adv. Cu jind = cu ardoare, plin de dorință. ◊
Loc. vb. A duce jind(ul) = a duce dorul de ceva..., a jindui
(1), a tânji după... — Din
jindui (derivat regresiv).