jimi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jimí (-mésc, -ít), vb. – A fierbe, a mișuna. Origine necunoscută. Ar putea fi în legătură cu
sl. žęti „a stoarce”, a cărui temă la prezent este
žimą, cf. jintui, jintiță; sensul de „a fierbe” ar proveni în acest caz, de la procedeul ce constă în a stoarce grăsimea jumărilor în foc,
cf. bg. žumerki, sb. žmire, rom. jumări; însă toate acestea par incerte. DAR se referă, desigur greșit, la
alb. dhemëz „vierme”.
Cf. jumuli. Der. jumet, s. f. (gloată), cu
suf. -
et; jumedie, s. f. (gloată), probabil în loc de
jumet-ie (după DAR, prin încrucișare cu
sumedenie);
jumegai (
var. jumigai, jimigai),
s. n. (resturi, fărîmituri).